Specific proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuite sau temporare este faptul că bunul care face obiectul dreptului de proprietate aparţine concomitent mai multor titulari. Fracţionarea este realizată doar la nivel abstract, iar nu material, astfel încât fiecăruia îi revine o cotă-parte din acest drept exprimată matematic în fracţii ori procente.
Fiind o formă tranzitorie a dreptului de proprietate, coproprietatea obişnuită nu a fost organizată juridic în vechea reglementare ceea ce explică aspectele hibride, dar complementare ale acestei modalităţi [1]. Normele privitoare la partajul succesoral au fost ridicate la nivel de principii, fiind aplicate în practică, prin analogie, şi în cazul proprietăţii comune obişnuite sau temporare.
Apreciem mai mult decât oportună reglementarea acestei instituiţii în
Noul Cod civil [2] care complineşte o lacună legislativă, proprietatea comună dobândind reglementări exprese (capitolul IV “Proprietatea comună” din Cartea a III-a “Despre bunuri”).
II. Prezumţia relativă a egalităţii cotelor din dreptul de proprietate
Cu privire la cotele-părţi din dreptul de proprietate, acestea puteau fi prezumate a fi egale de către instanţă, dacă erau îndeplinite condiţiile prevăzute pentru prezumţiile simple de
art. 1203 C. civ. [3]. Sub imperiul Noului Cod civil., această prezumţie dobândeşte un caracter legal, evident relativ, fiind consacrată în
art. 634 alin. 2 teza I. Sub aspect probatoriu, teza a doua a dispoziţiei enunţate prevede că dacă bunul a fost dobândit prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri. Diferenţa faţă de vechea reglementare constă în imposibilitatea dovedirii pe viitor prin alte mijloace de probă afară de înscrisuri a coproprietăţii convenţionale asupra unui bun cu valoarea sub 250 lei (art. 1191 alin.1 şi 2 din vechiul cod C. civ. în vigoare încă) [4]. O convenţie asupra probelor pentru dovedirea actului juridic al cărei obiect depăşeşte acest prag nu este însă exclusă nici în actuala reglementare (art. 1191 alin.3 C.civ. de la 1864), nici în viitoarele dispoziţii de natură procedurală (art. 250 din Noul Cod de procedură civilă [5]).
III. Principiile coproprietăţii
În practica judiciară anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil au fost subliniate două reguli ce guvernau coproprietatea obişnuită:
1. Din principiul potrivit căruia niciunul dintre coproprietari nu are un drept exclusiv asupra unei fracţiuni materiale din bun decurgea
regula unanimităţii, care impunea existenţa acordului de voinţă al tuturor copărtaşilor pentru efectuarea unui act având ca obiect întregul bun. În această privinţă s-au reliefat însă atenuări menite să prevină consecinţele refuzului abuziv al unuia dintre copărtaşi la efectuarea unui act şi care ar putea împiedica punerea în valoare a bunului [6], o parte a acestor atenuări fiind consacrate expres în Noul Cod civil.
2. Din divizarea intelectuală a dreptului rezulta al doilea principiu, potrivit căruia fiecare coproprietar poate dispune în mod liber de cota sa din drept, în sensul că o poate înstrăina sau o poate greva cu drepturi reale de garanţie care nu presupun deposedarea. Altfel-spus, în legătură cu cota sa parte din drept, fiecare coproprietar are exclusivitatea. Principiul enunţat îşi găseşte reglementarea în
art. 634 alin.1 C. civ. potrivit cu care
“fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părţi din dreptul de proprietate şi poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulaţie contrară”.
Principiul sau regula unanimităţii se deducea din ideea unităţii materiale a bunului şi obliga la o exercitare colectivă a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate. Aşa cum s-a apreciat în doctrină [7], titularii nu exercită concomitent, ci împreună aceste prerogative. Nefiind reglementată expres de lege, regula unanimităţii a reprezentat o creaţie a doctrinei şi a practicii judiciare a cărei substanţă ar putea fi sintetizată astfel: pentru exercitarea unui fapt material sau încheierea unui act juridic cu privire la bun este necesar acordului de voinţă al tuturor copărtaşilor (acordul
unanim).
Regula unanimităţii s-a dovedit a fi însă atât de severă în vechea reglementare, încât a împiedicat chiar exercitarea normală a dreptului de proprietate comună, întrucât fiecare coproprietar avea un adevărat drept
de veto în legătură cu săvârşirea oricărui fapt juridic în sens restrâns sau cu încheierea oricărui act juridic referitor la bunul care constituie obiectul acestui drept [8]. Tocmai pentru a tempera excesele care rezultau din aplicarea rigidă a regulii unanimităţii a fost necesară organizarea juridică a coproprietăţii obişnuite, pentru că o exercitare concomitentă şi împreună a tuturor prerogativelor dreptului de proprietate ar fi devenit, în anumite împrejurări, imposibilă. De exemplu, pretenţia ca bunul să fi fost folosit de către toţi coproprietarii în acelaşi timp, cu acces la fiecare particulă materială a bunului, ar fi blocat însăşi exercitarea dreptului de proprietate.
IV. Atenuarea regulii unanimităţii – de la practică judiciară constantă la norme de drept
Pentru a înţelege regimul juridic al acesteia în Noul Cod civil, pornind de la practica judiciară şi propunerile
de lege ferenda din doctrină, trebuie să ţinem seama de prerogativele care formează conţinutul juridic al dreptului de proprietate în general, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia precum şi de clasificarea actelor juridice în funcţie de finalitatea urmărită în legătură cu un bun privit
ut singuli: acte de conservare, acte de administrare şi acte de dispoziţie.
1. Posesia bunului comun
Ca element de drept, posesia este expresia juridică a îndreptăţirii de a apropia şi de a stăpâni bunul care constituie obiectul dreptului de proprietate privată. În cazul coproprietăţii obişnuite toţi titularii sunt îndreptăţiţi la apropierea şi stăpânirea bunului, altfel spus toţi au vocaţie la o asemenea exercitare. Pentru că dreptul, ca realitate intelectuală, este divizat această vocaţie corespunde divizării, însă întrucât bunul nu este divizat material, realizarea în concret a acestei îndreptăţiri nu s-ar putea face de fiecare coproprietar decât în comun cu ceilalţi, dacă s-ar ţine seama de exigenţele regulii unanimităţii create anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil.
În fapt este posibil ca posesia să fie exercitată de un singur titular, presupunându-se că o face atât pentru sine cât şi pentru toţi ceilalţi.
Posesia poate fi apărată împotriva terţilor neproprietari de oricare dintre titulari prin acţiunile posesorii. Această soluţie este consacrată generic în
art. 643 C. civ. ce prevede că
fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate,(…).Facem menţiunea că temeiul juridic al acţiunii posesorii împotriva terţului care a contractat cu unul dintre coproprietari, iar actul juridic nu a fost încheiat cu respectarea regulii majorităţii la actele de administrare, respectiv regulii unanimităţii la actele de dispoziţie (reguli pe care le vom detalia în cele ce urmează), este
art. 643 C. civ alin. 2 C. civ.. Potrivit acestei dispoziţii
“coproprietarului vătămat i se recunoaste dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acţiunile posesorii împotriva terţului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului. În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului.”
2. Folosinţa şi culegerea fructelor
A. Folosinţa bunului.
Jus utendi este o prerogativă a dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă că toţi au dreptul de a folosi bunul.
Din punct de vedere practic, regula unanimităţii în exercitarea folosinţei materiale a bunului, în sensul utilizării împreună şi în acelaşi timp de către toţi coproprietarii, ar duce la o imposibilitate obiectivă a folosinţei. Dacă unele acte materiale pot fi săvârşite împreună şi în acelaşi timp de către coproprietari (ex: locuiesc împreună în aceeaşi casă, bun comun, utilizează o curte comună, etc.), altele nu pot fi săvârşite decât succesiv, de către unul sau altul dintre aceştia (ex.: folosinţa unei biciclete). Modul concret în care coproprietarii utilizează bunul nu presupune întotdeauna o înţelegere expresă între aceştia. Simpla îngăduinţă reciprocă poate fi suficientă pentru utilizarea succesivă, totală sau parţială, a bunului de către unul sau altul dintre coproprietari. Astfel, regula unanimităţii presupune acordul expres ori tacit al tuturor coproprietarilor asupra modului de folosinţă a bunului. În măsura în care există divergenţe, în jurisprudenţă [9] s-a recunoscut posibilitatea unui partaj de folosinţă asupra bunului. Deşi infirmată iniţial [10], practica judiciară a reevaluat o astfel de posibilitate pe considerentul că, în vechea reglementare, partajul de folosinţă nu era interzis. S-a apreciat că o asemenea soluţie pare a fi preferabilă pentru evitarea unor situaţii generatoare de conflicte între coproprietari [11].
La această soluţie s-a oprit şi Noul Cod civil ce reglementează expres partajul de folosinţă la
art. 639 ce prevede:
“modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de neînţelegere, prin hotărâre judecătorească”.
Folosinţa materială este guvernată de două reguli: cel care foloseşte bunul să nu schimbe destinaţia şi modul de utilizare a bunului şi să nu împiedice exerciţiul folosinţei celorlalţi copărtaşi.
În situaţia în care unul dintre coproprietari este prejudiciat de o folosire abuzivă din partea altui coproprietar, fără deci a avea acordul tacit ori expres de voinţă al acestuia [12], acesta poate solicita despăgubiri constând în
echivalentul lipsei de folosinţă. În Noul Cod civil temeiul juridic îl constituie
art. 636 alin. 2 ce prevede că
cel care, împotriva voinţei celorlalţi proprietari, exercită în mod exclusiv folosinţa bunului comun poate fi obligat la despăgubiri. Această soluţie se aplica şi în reglemenarea anterioară, chiar dacă nu era prevăzută
in terminis., temeiul fiind îmbogăţirea fără justă cauză.
Noul Cod civil nu prevede în capitolul dedicat proprietăţii comune care este sancţiunea pentru nerespectarea obligaţiei de păstrare a destinaţiei bunului. Aşa cum se cunoaşte, schimbarea destinaţiei bunului reprezintă un act de dispoziţie materială ce incumbă acordul unanim. Pentru aducerea bunului în starea iniţială vom apela la principiile din materia obligaţiilor ce reglementează nerespectarea obligaţiei de a nu face şi la regulile răspunderii delictuale pentru repararea prejudiciului cauzat.
Cât priveşte actele juridice, în doctrina şi practica judiciară anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil au fost adoptate soluţii de natură să atenueze exigenţele unanimităţii şi să satisfacă mai bine interesele coproprietarilor [13]. Se admitea că din moment ce actele de administrare şi cele de conservare pot fi indispensabile păstrării bunului în patrimoniile coproprietarilor şi sunt profitabile tuturor, ele pot fi făcute chiar numai de unul dintre coproprietari, cu privire la întregul bun, cu condiţia ca actul să fi fost util şi nici unul dintre coproprietari să nu se fi opus la efectuarea lui. Eventualul refuz al unui coproprietar nu putea îmbrăca forma abuzului de drept, soluţia aceasta fiind adoptată de practica judiciară, spre exemplu, în cazul necesităţii efectuării unor lucrări la imobilul aflat în coproprietate [14].
Astfel s-au pus în balanţă două elemente importante: pe de-o parte regula unanimităţii potrivit căreia era necesar acordul de voinţă al tuturor coproprietarilor pentru încheierea valabilă a actelor juridice, iar pe de altă parte necesitatea conservării şi punerii în valoare a bunului, avându-se în acelaşi timp în vedere interesul unor coproprietari şi lipsa de diligenţă a altora or refuzul nejustificat al acestora de a încheia aceste acte. Soluţia de mijloc susţinută în literatura de specialitate şi jurisprudenţă a fost de păstrare a actelor juridice ori de câte ori se putea dovedi un mandat tacit între coproprietari, gestiunea de afaceri ori abuzul de drept. Sintetic însă, sub rezerva excepţiilor enumerate, actele de administrare erau supuse regulii unanimităţii, spre deosebire de cele de conservare.
Soluţia adoptată de N.C. civ. diferă în funcţie de categoria de acte juridice. În materia celor de
conservare,
art. 640 prevede
că
orice coproprietar le poate încheia fără acordul celorlalţi copărtaşi, soluţie ce era acceptată şi în vechea reglementare, chiar şi în lipsă de reglementare expresă. Subliniem că actele care vizează
înfrumuseţarea bunului nu sunt acte de conservare, Noul Cod civil încadrându-le în categoria actelor de dispoziţie (
art. 641 alin. 4), drept urmare fiind necesar acordul unanim de voinţe.
În ceea ce priveşte actele de administrare, a fost eliminată regula unanimităţii, instituindu-se o regulă a
majorităţii precum şi două excepţii de la această regulă. Porivit
art. 641 alin. 1,
actele de administrare, precum încheierea sau denunţarea unor contracte de locaţiune, cesiunile de venituri imobiliare şi altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor ce deţin majoritatea cotelor-părţi. Aşadar, prin regula majorităţii înţelegem acordul de voinţă al coproprietarilor care deţin peste 50% dintre cotele-părţi din bun, iar nu majoritatea coproprietarilor. Cu privire la contractul de locaţiune, este suficient acordul majoritar numai în măsura în care termenul pentru care s-a încheiat este mai mic de 3 ani, căci pentru locaţiunile încheiate pe o perioadă de 3 ani ori mai mare, este necesar acordul unanim, în temeiul
art. 641 alin. 4 C. civ.
Excepţia instituită în art.
art. 641 alin. 2 următor prevede situaţia în care este necesar acordul expres al coproprietarului pentru actul de administrare ce îi limitează în mod substanţial posibilitatea de a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalţi coproprietari. Considerăm că în situaţia în care actul este încheiat în lipsa acestui acord, coproprietarul vătămat poate solicita în instanţă pe temeiul
art. 641 alin. 2 şi
art. 642 alin. 1 C. civ. să se constate inopozabilitatea actului, iar faţă de terţul contractant să formuleze pe temeiul
art. 642 alin. 2 acţiune posesorie, precum şi acţiune în pretenţii împotriva coproprietarilor contractanţi pentru a solicita daune-interese.
A doua excepţie vizează cazul în care actul de administrare este
indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului, însă nu se poate întruni majoritatea. În această ipoteză, coproprietarul sau coproprietarii
interesaţi pot cere instanţei să suplinească acordul coproprietarului aflat în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau care se opune în mod abuziv la efectuarea actului (
art. 641 alin. 3 C. civ.). Aşadar, pentru a se putea încheia actul de administrare fără acodul majoritar, trebuie îndeplinite anumite condiţii: 1. Acordul care lipseşte pentru a se întruni majoritatea să nu poată fi dat ori să fie refuzat abuziv; 2. Actul să fie de administrare şi să fie
indispensabil menţinerii utilităţii sau valorii bunului; 3. Cererea de chemare în judecată prin care se solicită ca instanţa să suplinească acordul de voinţă să fie
anterioară încheierii contractului. Cu privire la acest din urmă aspect, se observă faptul că legiuitorul a conferit instanţei puterea de a suplini un acord de voinţă, iar nu de a ratifica un act juridic încheiat deja cu nerespectarea regulii majorităţii. Deşi legea se referă la suplinirea acordului de către instanţă, apreciem că litigiul se va purta în contradictoriu cu ceilalţi coproprietari care nu pot sau nu vor să-şi dea acordul. Numai într-o astfel de situaţie, instanţa se poate lămuri asupra justeţei unei soluţii de suplinire a consimţământului, hotărârea fiind de asemenea opozabilă coproprietarilor pârâţi.
Menţionăm că regulile sunt aplicabile numai în cazul actelor jurice
cu titlu oneros care vizează folosinţa, căci potrivit 641 alin.(4) N.C.civ. actele care au ca obiect folosinţa
gratuită sunt supuse regulii unanimităţii. De asemenea, teza finală a dispoziţiei citate prevede că
orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie.”
B. Culegerea fructelor
Atât în vechea reglementare, cât şi sub imperiul Noului Cod civil, regula statuată în materie este că fructele bunului comun, indiferent de natura lor, se cuvin tuturor coproprietarilor proporţional cu cota-parte ideală din drept [15]. Regula este transpusă în
art. 637 C. civ. [16].
În practica judiciară mai veche, se făcea distincţia între fructele civile (chirii, arenzi) şi fructele naturale sau industriale, ce nu pot fi obţinute decât prin munca omului. S-a decis astfel că primele se cuvin tuturor copartajanţilor, proporţional cu cota lor parte, indiferent cine le-a perceput, în timp ce fructele industriale se cuvin numai coproprietarului care a depus munca pentru obţinerea lor, motivându-se că săvârşesc un abuz de drept coproprietarii care au stat în pasivitate şi totuşi pretind partea lor din fructele culese. Soluţia a fost infirmată ulterior atât în doctrină, cât şi în practică, arătându-se că legea consacră dreptul proprietarului la fructele bunului, indiferent de natura lor, ca atribut al dreptului de proprietate, iar nu ca o recompensă a hărniciei sale [17]. Coproprietarul care a efectuat cheltuieli şi a prestat munca pentru producerea şi perceperea fructelor va fi îndreptăţit să pretindă despăgubiri celorlalţi coproprietari, tot proporţional cu cotele acestora, potrivit dreptului comun. Temeiul pretinderii acestor despăgubiri îl putea constitui, în funcţie de circumstanţele speţei, mandatul, gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără justă cauză [18].
Această ultimă soluţie şi-a găsit consacrare legislativă în
art. 638 alin. 2 şi 3 din C. civ.:
“fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însuşite de un coproprietar fac parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit şi pot fi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despăgubiri, cu excepţia cazului în care fructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la acţiunea în despăgubiri este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.”, iar potrivit alin. 3
“ dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însuşite de un coproprietar este supus prescripţiei, potrivit dreptului comun.”
3. Dispoziţia
Cu privire la dispoziţie, soluţia regulii unanimităţii se menţine, fiind prevăzută în
art. 641 alin. 4 ce prevede “
orice acte juridice de dispozitie cu privire la bunul comun, actele de folosinta cu titlu gratuit, cesiunile de venituri imobiliare şi locaţiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani [19], precum şi actele care urmăresc exclusiv înfrumuseţarea bunului nu se pot încheia decât cu acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziţie.”
Nu trebuie însă confundat actul de dispoziţie încheiat de un coproprietar asupra întregului bun şi actul de dispoziţie încheiat de acesta pe cota sa parte din drept. Cel din urmă este perfect valabil, dreptul asupra cotei-părţi este un drept de proprietate individual, absolut şi exclusiv.
În virtutea regulii enunţate, bunul care face obiectul coproprietăţii nu poate fi înstrăinat sau grevat cu sarcini de către unul dintre copărtaşi.
Deşi Noul Cod Civil nu face referiri exprese la dispoziţia materială, ci doar la actele juridice de dispoziţie, apreciem că soluţia aplicării regulii unanimităţii se păstrează în egală măsură. Astfel, un coproprietar nu poate face, fără acordul celorlalţi, lucrări de transformare, renovare sau orice altă lucrare de natură a schimba destinaţia bunului, iar productele bunului revin fiecărui coproprietar proporţional cu cota-parte pe care o are din dreptul de proprietate.
În măsura culegerii productelor de către unul singur dintre coindivizari, ceilalţi sunt îndreptăţiţi să ceară despăgubiri proporţional cu cota lor parte din drept. Actele de schimbarea a destinaţiei bunului ori transformare a acestuia sunt sancţionate prin acţiunea pentru obligarea celui vinovat la readucerea bunului în situaţia iniţială sau realizarea acestui lucru de către ceilalţi coindivizari pe cheltuiala sa ori, atunci când restabilirea situaţiei anterioare nu mai este posibilă, obligarea celui vinovat la daune interese către ceilalţi coindivizari în temeiul răspunderii civile delictuale (art. 998-999 C.civ. din vechea reglementare şi
art. 1.349 C. civ.). Într-o decizie [20] din practica judiciară s-a arătat că “
fiecare coproprietar are dreptul de a folosi lucrul comun ca un adevărat proprietar iar folosinţa nu trebuie să aducă atingere drepturilor egale şi reciproce ale celorlalţi coproprietari ci trebuie să se realizeze numai în scopul utilizării fondului căruia i-a fost afectat. Astfel,modificările efectuate asupra holului comun de către un coproprietar fără acordul celorlalţi coproprietari – prin amplasarea peretelui care împiedică accesul liber şi direct la terasă şi la intrarea reclamantei în propriul apartament constituie un veritabil abuz de drept.”
V. Sancţiunea inopozabilităţii pentru încălcarea dispoziţiilor prevăzute de art. 641 C.civ.
Încheierea actului juridic de ceilalţi coproprietari, prin încălcarea
art. 641 va avea drept consecinţă
inopozabilitatea actului pentru coproprietarul (sau coproprietarii) al cărui consimţământ nu a fost cerut (
art. 642 alin.1).
Inovaţia acestei sancţiuni are izvor în doctrina franceză [21] unde s-a consolidat opinia potrivit căreia actul în discuţie este inopozabil coindivizarilor necontractanţi, cărora li se recunoaşte posibilitatea de a acţiona în justiţie
pe coindivizarul şi terţul contractanţi pentru declararea inopozabilităţii şi înlăturarea efectelor actului astfel încheiat. Această inopozabilitate este, în dreptul francez, temporară, până la partaj, când se realizează sau nu condiţia rezolutorie care afectează actul încheiat de terţ cu un singur coindivizar, fără acordul celorlalţi.
În România în reglementarea anterioară, s-a pus problema de a şti ce mijloace stau la dispoziţia coproprietarului pentru a invoca inopozabilitatea. Fireşte că, de cele mai multe ori, coproprietarul necontractant, terţ faţă de convenţie, se va putea prevala de « excepţia de inopozabilitate », care în sens larg, este un mijloc de apărare. În literatura de specialitate s-a afirmat însă şi opinia potrivit căreia terţul putea, pe temeiul art. 111 C. proc. civ., formula o acţiune în constatare declarativă solicitând să se constate inexistenţa opozabilităţii [22].
Trebuie specificat că termenul de
opozabil, ca antonim la
inopozabil, semnifică, la modul cel mai general situaţia în care o valoare constituită ca element al ordinii juridice nu poate fi ignorată sau contestată de către terţi [23], care, deşi nu sunt direct obligaţi juridiceşte, totuşi ei sunt ţinuţi să recunoască şi să respecte existenţa acelei situaţii
şi chiar să accepte efectele ce decurg din ea. Cu alte cuvinte, inopozabilitatea constă în faptul că părţile dintr-un contract nu ar putea să se prevaleze faţă de terţi, de anumite situaţii juridice, pe care şi le-au creat prin voinţa lor contractuală [24], adică nu ar putea cere terţilor să respecte această situaţie juridică născută din contractul încheiat de ele, deoarece el lezează drepturile terţilor şi este firesc ca acestora să li se recunoasca dreptul de a contesta această realitate prejudiciabilă [25].
Din cuprinsul
art. 642 alin. (1) înţelegem că actul astfel încheiat este inopozabil coproprietarilor care nu au consimţit la încheierea lui în condiţiile legii. Facem astfel următoarele menţiuni:
- În cazul actelor de conservare, acestea vor fi întotdeauna opozabile tuturor copărtaşilor, în temeiul art. 640 alin. 1 şi art. 642 alin. 1 C. civ. Acest lucru înseamnă că în virtutea principiului relativităţii, numai cei care au consimţit la încheierea actului vor fi obligaţi faţă de cocontractant, însă coproprietarul contractant se va putea întoarce împotriva celorlalţi coproprietari pentru plata cheltuielilor relative la întreţinerea bunului ce se vor plăti de aceştia proporţional cu cota lor parte din bun (art. 635 C. civ.).
- În cazul actelor de administrare şi de dispoziţie, nerespectarea dispoziţiilor privind regula majorităţii, respectiv a unanimităţii va face ca actul să fie inopozabil celor care nu şi-au dat acordul. Acest lucru produce mai multe consecinţe: pentru cheltuielile suportate de coproprietarii contractanţi la încheierea actelor aceştia nu se pot întoarce împotriva celorlalţi coproprietari, întrucât ei pot ignora actul; de asemenea, în virtutea art. 642 C. civ aceştia din urmă pot solicita reintrarea în posesie asupra bunului de la terţul cocontractant şi despăgubiri de la copărtaşul/copărtaşii care au încheiat actul juridic cu nerespectarea imperativului majorităţii sau unanimităţii.
În mod frecvent se realizează înstrăinări ale bunurilor deţinute în coproprietate de către un singur copărtaş. Evident, vânzarea se consolidează cu privire la întregul bun în cazul în care ceilaalţi copărtaşi îşi manifestă, chiar şi ulterior, voinţa de a întrăina. Problema se pune în situaţia nemanifestării acestei voinţe. Atfel, în vechea reglementare, se făcea distincţia după cum cumpărătorul a cunoscut sau nu calitatea de copărtaş a vânzătorului şi după cum bunul intra sau nu în patrimoniul vânzatorului, după efectuarea partajului.
Atunci când dobânditorul cunoştea calitatea de copărtaş a vânzătorului, potrivit părerii dominante în literatura de specialitate [26] şi practica judiciară, întrucât vânzătorul avea o cotă ideală din dreptul de proprietate asupra bunului – nu se aplicau regulile privitoare la vânzarea lucrului altuia, ci regulile proprii stării de indiviziune, soarta contractului de înstrăinare depinzând de rezultatul partajului.
Dacă bunul era atribuit la partaj copărtaşului înstrăinător contractul rămânea valabil şi dreptul cumpărătorului se consolida, deoarece împărţeala avea carater declarativ, producând efecte retroactive (art. 786 din vechiul C. civ.). Vânzătorul devenea astfel proprietar exclusiv în mod retroactiv. În doctrină [27] s-a spus că vânzarea nu era nulă, ci supusă condiţiei rezolutorii ca bunul vândut să nu cadă, cu ocazia partajului, în lotul altui proprietar.
Dacă bunul înstrăinat era atribuit prin partaj altui copărtaş, actul de înstrăinare era anulabil pentru eroare asupra calităţii de proprietar a vânzătorului (art. 954 din vechiul alin. 2) [28], aplicându-se regulile care guvernau vânzarea lucrului altuia. Aceeaşi soluţie era şi pentru situaţia în care cumpărătorul nu a cunoscut calitatea de coproprietar a vânzătorului la încheierea contractului (şi prin ipoteză nu s-a efectuat încă partajul), crezând greşit că înstrăinătorul este unic proprietar. Singura persoană care putea solicita anularea contractului era dobânditorul (ori succesorii lui). Înstrăinătorul nu putea solicita anularea chiar dacă a fost de bună-credinţă (s-a crezut proprietar), căci eroarea comisă de un contractant asupra propriei sale persoane nu poate vicia contractul; eroarea trebuia să cadă “asupra persoanei cu care s-a contractat”(art. 954 din vechiul C. civ.) [29]. Adevăratul proprietar (copărtaşul în lotul căruia a intrat bunul) ori ceilalţi coindivizari (înainte de efectuarea partajului) nu puteau de asemenea cere anularea, fiind terţi faţă de contract.
Noul Cod civil prevede o altă soluţie.
De lege lata, pornind de la principiul securităţii juridice,
art. 1683 alin. 5 prevede că “
atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună şi ulterior nu asigură transmiterea proprietăţii întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea preţului proporţional cu cota-parte pe care nu a dobândit-o, fie rezoluţiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi ştiut că nu va dobândi proprietatea întregului bun.” Această soluţie s-a impus şi ca urmare a unei reconfigurări a percepţiei legiuitorului legată de transmiterea dreptului de proprietate. Dacă tradiţional, transferul proprietăţii era vizualizat ca un efect ce se realiza
ope legis, prin excepţie fiind acceptată şi posibilitatea transferului ulterior momentului acordului de voinţe (ex.: în cazul transferului supus unei condiţii suspensive; în cazul vânzării unor bunuri viitoare, în cazul bunurilor de gen, etc.), în Noul Cod civil transmiterea proprietăţii reprezintă o obligaţie principală în contractul de vânzare-cumpărare ce trebuie executată (evident, dacă părţile derogă de la transmiterea de drept a proprietăţii). Or, fiind vorba despre o obligaţie contractuală, neexecutarea culpabilă a acesteia atrage sancţiunea rezoluţiunii.
Soluţia ce depindea de rezultatul partajului din vechea reglementare nu mai putea fi păstrată în Noul Cod civil pe bună dreptate, dat fiind faptul că partajul are efect
constitutiv, iar nu declarativ ca înainte (
art. 680 C. civ.). Din acest motiv nu s-ar mai putea face apel în această situaţie la ficţiunea juridică a recunoaşterii calităţii de proprietar încă de la naşterea coproprietăţii, iar nu de la efectuarea partajului.
Astfel, în mod succint, atunci când un coproprietar înstrăinează întregul bun, actul de înstrăinare nu este opozabil celorlalţi coproprietari, aceştia putând chema în judecată pe cocontractanţii actului solicitând pe de o parte intrarea în posesie asupra bunului şi despăgubiri de la coproprietarul înstrăinător. Terţul nu poate opune contractul de înstrăinare în acţiunea posesorie căci art. 642 alin. 1 stipulează contrariul. Soluţia terţului achizitor constă în a solicita instanţei în contradictoriu cu înstrăinătorul coproprietar fie reducerea preţului, rămânând doar cu cota-parte a coproprietarului înstrăinător, fie rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea obligaţiei de “a da” dacă nu a cunoscut starea de coproprietate, în ambele situaţii putând solicita despăgubiri. Apreciem că rezoluţiunea va interveni în situaţiile în care bunul nu este supus unei publicităţi, cum este cazul imobilelor. Prin definiţie, bunul înscris în Cartea Funciară face ca înscrierea coproprietăţii să fie opozabilă terţilor, iar aceştia nu se pot prevala de necunoaşterea sa. Într-o astfel de situaţie dobânditorul poate solicita doar reducerea preţului subrogându-se în calitatea de coproprietar a înstrăinătorului.
Dacă dobânditorul doreşte dobândirea întregului bunul, renunţând să solicite rezoluţiunea sau restituirea parţială a preţului, poate apela la dispoziţiile
art. 17 C. civ. care prevăd expres eroarea comună şi invincibilă. Potrivit acestei dispoziţii legale,
nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. Cu toate acestea, când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecatorească, ţinând seama de împrejurări, va putea hotarî ca actul încheiat în aceasta stare va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil, afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza niciun prejudiciu.Această reglementarea nu se aplică însă în materia bunurilor supune publicităţii (
art. 17 alin. 4 C. civ.).
Sub imperiul vechiului Cod civil, pe baza practicii, se stabilea că dobânditorul de bună-credinţă dintr-un act cu titlu oneros putea rămâne proprietar exclusiv asupra bunului dacă dovedea o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului. Ceilalţi coproprietari aveau numai alternativa acţiunii împotriva coproprietarului înstrăinător pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.
Noua reglementare este cel puţin în opinia noastră salutară, alegând să protejeze cu prioritate coproprietarii, în defavoarea achizitorului bunului.
Art. 642 şi art.
art. 1683 alin. 5 prevăd expres soarta actului de înstrăinare, cumpărătorul neputând alege să păstreze întregul bun pentru preţul plătit decât în mod excepţional prin dovedirea erorii comune şi invincibile şi pentru bunuri care nu sunt supuse publicităţii. Problema acestei protecţii juridice este foarte importantă mai ales în ipoteza în care coproprietarul vânzător nu mai poate fi găsit ori a devenit insolvabil. Datorită dispoziţiilor
art. 642 coproprietarii sunt protejaţi, iar cumpărătorul se subrogă vânzătorului în drepturile şi obligaţiile de coproprietar, rămând păgubit numai cu privire la excedentul de preţ plătit.
VI. Inovaţia în materia acţiunii în revendicare: posibilitatea formulării acţiunii de un singur coproprietar.
Acţiunea în revendicare nu avea sub imperiul vechiului Cod civil o reglementare de sine stătătoare, ci a reprezentat o creaţie a doctrinei şi a jurisprudenţei, animată de necesitatea protecţiei celui mai important drept patrimonial, ridicat la rang de drept constituţional: dreptul de proprietate. Temeiul general era
art. 480 C. civ.
În Codul civil, această acţiune a dobândit reglementare expresă la
art. 563 alin. 1 teza I potrivit cu care,
proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept.
În practica judiciară s-a pus deseori problema admisibilităţii acţiunii în revendicare ce are ca obiect un bun deţinut în coproprietate, formulată de un singur coproprietar (ori o parte dintre coproprietari). Controversa pornea de la regimul juridic al coproprietăţii obişnuite sau temporare, guvernată de regula unanimităţii ce impunea existenţa acordului de voinţă al tuturor copărtaşilor pentru efectuarea unui act având ca obiect întregul bun.
Practica judiciară a fost până de curând unitară în a susţine că acţiunea în revendicare astfel formulată este inadmisibilă, fiind respinsă ca introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă. În acest caz, coparticiparea procesuală nu era facultativă, ci din contră, obligatorie datorită legăturii ce impunea soluţionarea unitară a litigiului faţă de toţi coproprietarii, printr-o singură hotărâre. Soluţia se impunea întrucât acţiunea în revendicare presupune un drept exclusiv şi determinat asupra bunului, drept pe care nu îl are un coproprietar sau coindivizar decât prin efectul partajului [30].
Recent, a fost subliniată în doctrină [31] o altă soluţie, animată pe de-o parte de necesităţi sociale, pe de altă parte de o regândire a instituţiei acţiunii în revendicare din punct de vedere a naturii juridice, culminând însă cu cauza
Lupaş şi alţii vs. România de la Curtea Europeană a Drepturilor Omului [32], dar şi adoptarea şi intrarea în vigoare a Noului Cod civil.
Noul Cod civil nu doar nuanţează regula unanimităţii în formularea acţiunii în revendicare, ci o desfiinţează prin
art. 643, conform căruia fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv
în cazul acţiunii în revendicare. De asemenea, hotărârile judecătoreşti pronunţate în folosul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, iar hotărârile judecătoreşti potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalţi copărtaşi. Atunci când acţiunea nu este introdusă de toţi coproprietarii, pârâtul poate cere instanţei de judecată introducerea în cauză a celorlalţi în calitate de reclamanţi, în termenul şi condiţiile prevăzute în Codul de procedură civilă pentru chemarea în judecată a altor persoane.
În literatura de specialitate [33] s-a afirmat că dispoziţia enunţată reprezintă o consacrare legislativă a principiului că acţiunea în revendicare este un act de conservare şi ca prin introducerea acţiunii în revendicare nu pot fi prejudiciaţi ceilalţi coindivizari, ci efectele profită tuturor.
Faţă de reglementarea generoasă prevăzută de Noul Cod civil, o parte a doctrinei [34] şi-a manifestat rezerva, considerând că legiuitorul ar fi trebuit să păstreze regula unanimităţii, conferind doar în situaţii excepţionale posibilitatea coindivizarilor să formuleze distinct acţiunea în revendicare. S-a considerat că o astfel de soluţie ar fi fost totodată în concordanţă cu decizia Curţii Europene a Drepturilor Omului care a apreciat regula unanimităţii ca fiind în acord cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, cu excepţia cazurilor în care, din motive obiective, nu este posibilă atragerea tuturor coproprietarilor în proces în calitate de reclamanţi; în astfel de cazuri, acţiunea în revendicare trebuie admisă chiar şi în lipsa acordului tuturor copărtaşilor [35].
Amintim că importanţa condiţiilor din Cauza Lupaş pentru eliminarea principiului unanimităţii a fost reiterată şi într-o altă cauză, Descariu împotriva României [36], supusă controlului Curţii de la Strasbourg [37].
Considerăm că dispoziţiile Noului Cod civil sunt în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Ȋn această decizie, s-a stabilit faptul că
regula unanimităţii nu numai că i-a împiedicat pe reclamanţi să obţină examinarea temeiniciei acţiunilor lor de către instanţe. În realitate, ţinându-se cont de circumstanţele speciale ale speţei şi în special de data naţionalizării şi de dificultăţile ce decurg din aceasta pentru a identifica moştenitorii unui fost coproprietar, precum şi de refuzul moştenitorului unui alt fost coproprietar de a se alătura acţiunilor lor, ea reprezintă un obstacol insurmontabil pentru orice tentativă viitoare de revendicare a bunurilor indivize. (parag. 73).
Din acest paragraf rezultă faptul că prin obstacol insurmontabil la revendicarea unor bunuri aflat în coproprietate se înţelege nu numai imposibilitatea de identificare a coproprietarilor, dar şi
refuzul unui coproprietar de a se alătura acţiunii, ambele cazuri analizate în ipoteza unor
unor circumstanţe speciale. Este adevărat, Curtea le-a analizat împreună, dar în aplicarea acestei jurisprudenţe în practica internă, nimic nu ar fi împiedicat instanţele să le analizeze şi separat. Astfel, în cazul unui refuz de participare în litigiu ca reclamant, în cicumstanţe speciale, instanţa ar fi putut să respingă excepţia lipsei calităţii procesuale active şi să soluţioneze pricina pe fond. Or, apreciem că tocmai acest refuz a împiedicat în cele mai multe dintre cazuri formularea unor acţiuni în revendicare, iar dintr-o simplă excepţie
refuzul ar fi devenit o regulă. Legiuitorul pare că a sesizat acest risc şi a eliminat sarcina instanţei de a analiza în fiecare speţă excepţia lipsei calităţii procesuale.
Eliminând un risc nedorit, odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil apare un altul: vor putea exista situaţii în care să fie formulate două sau mai multe acţiuni în revendicare (în funcţie de numărul copartajanţilor) cu acelaşi obiect în contradictoriu cu acelaşi pârât, soluţiile putând să difere în funcţie de apărările făcute. Ne punem întrebarea dacă o astfel de ipoteză încalcă sau nu principiul securităţii juridice.
Evitarea ipotezei prezentate, a proceselor succesive cu soluţii contrare, se poate realiza prin chemarea tuturor copărtaşilor în judecată de către pârât sau reclamant astfel cum îndrumă art. 643 N.C.civ. Titlul oferit ca dovadă a dreptului de proprietate va cuprinde şi numele celorlalţi copărtaşi, prin ipoteză, astfel că sarcina dovezii acestora şi posibilitatea de lărgire a cadrului procesual este uşurată.
În aceeaşi ordine de idei, amintim că Noul Cod de Procedură Civilă, care nu a intrat încă în vigoare, în articolul 22 alin.1 prevede că
judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii [38], iar art. 77 alin. 2 stipulează că
atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond.
Dispoziţia citată subliniază o altă dimensiune a rolului activ al judecătorului sub imperiul Noului Cod de Procedură Civilă. Aşa cum s-a apreciat în literatura de specialitate [39], modul de soluţionare a extinderii cadrului procesual subiectiv din oficiu, determină concluzia că nu se trece efectiv peste disponibilitatea părţilor, însă acestea îşi asumă consecinţele grave ale respingerii cererii, dacă nu împărtăşesc aceeaşi opinie cu instanţa, astfel că până la eventuala cenzurare a acestui punct de vedere în instanţa de control judiciar, părţile nu-şi vor vedea soluţionată cererea pe fond.
În măsura în care dispoziţiile procedurale îşi vor menţine această formă şi la data intrării în vigoare a actului normativ, ne punem întrebarea dacă instanţa, propunând introducerea în cauză a celorlalţi coproprietari, poate respinge acţiunea în ipoteza în care niciuna din părţi nu solicită introducerea lor. Răspunsul derivă din analiza
art. 643 C. civ. şi art. 77 alin. 2 N.C.P.C. Aceasta din urmă prevede condiţia esenţială pentru respingerea acţiunii: pricina să nu poată fi soluţionată fără participarea terţului (coproprietarului), altfel spus
fondul pricinii nu poate fi soluţionat decât în prezenţa tuturor ca părţi în proces.
Art. 643 din Codul civil, deşi situat într-un cadru normativ de drept material, subliniază o normă cu caracter procesual, legată de calitatea procesuală. Astfel, fiind ridicată excepţia lipsei calităţii procesuale active, aceasta va fi respinsă pe temeiul
art. 643 C. civ.. Dacă însă
fondul cauzei nu poate fi soluţionat din diverse raţiuni decât în prezenţa tuturor, instanţa poate respinge acţiunea pe cale de excepţie invocată din oficiu, soluţie întemeiată pe dispoziţiile art. 77 alin. 2 N.C.P.C. Cu titlu exemplificativ, dacă se pune în discuţie
valabilitatea titlului care stă la baza acţiunii în revendicare formulate de un singur coproprietar, acest aspect trebuie indubitabil soluţionat în contradictoriu cu toţi cei care şi-au dat consimţământul la dobândirea dreptului de proprietate, astfel că este îndeplinită condiţia din art. 77 alin. 2 teza finală din N.C.P.C. Raţiunea constă în faptul că instanţa nu poate pronunţa o soluţie de anulare a contractului în contradictoriu numai cu unul dintre coproprietari, ci trebuie introduşi în cauză toţi cei interesaţi de valabilitatea titlului.
Chiar şi în lipsa îndeplinirii condiţiei art. 77 alin. 2 teza finală, apreciem că instanţa poate oricum propune părţilor introducerea tuturor coproprietarilor în proces căci teza I prevede că
atunci când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Raportul juridic dintre titularii dreptului de proprietate şi toate celelelalte persoane impune, în opinia noastră, această manifestare a rolului activ din partea judecătorului. Chiar dacă în lipsa condiţiei din teza finală a dispoziţiei citate, nu va putea respinge acţiunea pe cale de excepţie, va atrage atenţia părţilor asupra necesităţii soluţionării unitare şi în contradictoriu cu toţi copărtaşii a acţiunii în revendicare.
Din cele enunţate, deducem astfel că realizarea unor procese multiple în ipotezele enunţate, poate fi evitată prin diligenţa pârâtului/reclamantului de a-i introduce fie din proprie iniţiativă, fie la propunerea instanţei de judecată.
Apreciem că sub imperiul noii reglementări, augmentarea diligenţei procesuale s-a transferat de la reclamant, care trebuia să convingă toţi coproprietarii să se alăture procesului, către pârât care trebuie să solicite instanţei introducerea lor. În acest sens, conchidem că reglementarea actuală este salutară întrucât situaţia juridică a bunului va fi soluţionată fără a mai depinde arbitrar de voinţa unora dintre coproprietarii care nu doresc să clarifice această situaţie. Este şi motivul pentru care considerăm că eventualitatea existenţei unei succesiuni de procese, cu soluţii diferite având acelaşi obiect, nu încalcă principiul securităţii juridice tocmai datorită posibilităţii în special a pârâtului să solicite introducerea tuturor coproprietarilor în proces pentru ca hotărârea să le fie opozabilă.
Concluzii
Nu putem afirma că noile reglementări reprezintă noutăţi absolute, ci din contră, Noul Cod civil crează numai cadrul normativ al unor reguli îndelung statuate în practica judiciară constantă ori rodul unor masive propuneri
de lege ferenda. Este adevărat, stabilirea unor noi direcţii în anumite situaţii se impunea, astfel că legiuitorul a făcut modificările necesare, bunăoară în cazul reglementării regulii majorităţii la încheierea actelor de administrare sau stabilirea sancţiunii rezoluţiunii ori reducerii preţului pentru nerespectarea obligaţiei de “a da” atunci când bunul comun este înstrăinat de un singur coproprietar. Surprinzătoare, este însă eliminarea regulii unanimităţii în acţiunea în revendicare, lucru care poate conduce la procese multiple cu acelaşi obiect în funcţie de numărul coproprietarilor. Pentru păstrarea echilibrului şi securităţii juridice rămâne însă ca adversarul să depună diligenţele introducerii în cauză a tuturor copărtaşilor, fie din proprie iniţiativă, fie la propunerea instanţei astfel cum recomandă noile coordonate ale rolului activ în reglementarea Noului Cod de Procedură Civilă.
[1] V. Stoica Drept civil. Drepturi reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2009, p. 260
[2] Adoptat prin legea nr. 287/2009, publicat în M.Of. Partea I, nr. 511, din 24 iulie 2009
[3] V. Stoica, op.cit. p.262
[4] Regula se va menţine şi sub imperiul Legii nr. 134/2010 privind noul cod de procedură civilă, fiind reglementată la art. 303
[5] Adoptat prin Legea nr. 134/2010, publicat în M.Of. Partea I, nr. 485, din 15 iulie 2010
[6] E. Chelaru Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a III-a, Ed.C.H. Beck, Bucureşti 2009, p. 220
[7] V. Stoica, op. cit., p. 262
[8] Ibidem
[9] Curtea de Apel Constanţa, Secţia Civilă, Minori şi Familie, litigii de muncă şi asigurări sociale, decizia civilă nr. 378 C/02.12.2008, disponibilă pe http://www.jurisprudenta.org
[10] Tribunalul Suprem, secţia civilă – Decizia nr. 819/1968 în Revista Română de Drept nr. 11/1968, p. 188. A se vedea şi P.M. Cosmovici, Drept civil. Drepturi reale. Obligaţii.Codul Civil, Ed. All Beck, Bucureşti 1998, p. 95
[11] C. Bîrsan Drept civil. Drepturi reale principale, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2008, p. 170. A se vedea şi Fr. Deak Tratat de drept succesoral, ed. a II-a actualizată şi completată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2002, p. 494
[12] Acest acord ar putea fi calificat ca fiind act dezinteresat, contract de comodat, contract de locaţiune, etc.
[13] V. Stoica, op.cit., p. 265-266
[14] Într-o decizie s-a apreciat “ reclamanţii erau îndreptăţiţi, potrivit dreptului civil, să formuleze o acţiune în instanţă, prin care să ceară suplinirea consimţământului pârâtelor, în cazul dovedirii urgenţei şi necesităţii efectuării acestor reparaţii şi refuzului nejustificat al coproprietarilor la exprimarea acordului pentru emiterea unei autorizaţii de construire în acest scop.” – Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu micnori şi familie, decizia nr.84 / A din 10 februarie 2009. disponibilă pehttp://www.jurisprudenta.org/
[15] Potrivit art. 483 C.civ.“fructele naturale sau industriale ale pământului, fructele civile, sporul animalelor (prăsila), se cuvin proprietarului în puterea dreptului de accesiune”. În realitate, aşa cum s-a apreciat şi în doctrină, fructele se cuvin proprietarului în temeiul dreptului său de proprietate, nu în temeiul accesiunii. A se vedea E. Chelaru Drept civil. Drepturi reale principale. op.cit., p. 25.
[16] Potrivit art. 637 “Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporţional cu cota lor parte din drept.”
[17] E. Chelaru Drept civil. Drepturi reale principale, op. cit., p. 222
[18] O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale., Ed. Hamangiu, Bucureşti 2008, p. 305
[19] Noul Cod Civil consideră locaţiunea încheiată pe o perioadă mai mare de 3 ani ca fiind un act de dispoziţie. De menţionat că privitor la durată, în vechea reglementare a existat o controversă în acest sens. Într-o opinie, închirierea unui bun pe o perioadă mai mare de 5 ani era considerat act de dispoziţie. Opinia se întemeia pe art 1419 din vechiul C. civ. care, deşi făcea trimitere la art 1268 ce a fost abrogat prin Decretul nr. 32/1954, se aprecia că îşi menţinea actualitatea în privinţa duratei contractelor de locaţiune, tocmai datorită normei de trimitere în vigoare până la 1 octombrie 2011. În acest sens a se vedea Fr. Deak Tratat de drept civil. Contracte speciale., ed. a IV-a actualizată de L. Mihai şi R. Popescu, vol II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006, p.12 nota 1. Această opinie a fost criticată şi în doctrină, apreciindu-se că nu se pot întemeia afirmaţiile juridice pe articole din vechiul Cod Civil care fac trimitele la texte abrogate şi la situaţii căzute în desuetudine. În acest sens a se vedea T. Prescure, A. Ciurea Contracte civile, Ed.Hamangiu, Bucureşti 2007, p.194. Achiesăm la această din urmă opinie, subliniind că o normă abrogată nu poate reintra în vigoare prin simpla trimitere făcută de un text legal, acesta rămânând ineficient. Ne întemeiem opinia pe dispoziţiile art. 64 alin. 3 teza I din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normativ potrivit cărora abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv.
Alţi autori considerau că locaţiunea devine un act de dispoziţie atunci când depăşeşte 3 ani, prin aplicarea art.42 alin.(2) lit.i. din Ordinul 633 / 2006 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a birourilor de cadastru şi publicitate imobiliară, Regulament elaborat în baza Legii. nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară. Potrivit dispoziţiei citate, notarea în cartea funciară poate avea ca obiect contractul de locaţiune încheiat pe o perioadă mai mare de 3 ani. Notarea locaţiunii are ca efect opozabilitatea faţă de terţi. A se vedea E.Chelaru Drept civil.Partea generală., ed. a II-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2007, p.109. , E. Chelaru, Drept civil. Drepturi reale principale, op.cit, p.397., D.Văduva, A. Tabacu Drept civil. Contracte speciale., Ed. Universităţii din Piteşti, 2002, p. 85.
[20] Curtea de Apel Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, Decizia nr. 355/R/2009 din 19 februarie 2009, disponibilă pe http://www.jurisprudenta.org
[21] Cu privire la referinţele din doctrina franceză, a se vedea D. Chirică, “Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar”, “Dreptul” nr. 11/1998, p. 26, nota 16
[22] I. Deleanu, Părţile şi terţii.Relativitatea şi opozabilitatea efectelor juridice, Ed. Rosetti, Bucureşti 2002, p. 20
[23] Terţul este o persoană asupra căreia nu se răsfrâng efectele actului juridic civil, dar uneori acestea îi sunt opozabile ori îi profită
[24] C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a X-a, revizuită şi adăugită, Ed. Hamangiu, Bucureşti 2008, p. 77
[25] M. Fodor, Probele în procesul civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2006, p. 147-148
[26] Fr. Deak Tratat de drept civil. Contracte speciale vol. I “Vânzarea-cumpărarea. Schimbul”, op. cit., p. 78-82
[27] E. Chelaru Drept civil. Drepturi reale principale, op.cit., p. 225
[28] Nulitatea relativă pentru error in personam intervinea de regulă în actele cu titlu gratuit, care se încheie intuitu personae, dar nu este exclusă nici în actele cu titlu oneros, dacă “consideraţia persoanei este cauza principală pentru care s-a făcut convenţia”(art. 954 C.civ.). În ipoteza vânzării-cumpărării calitatea de proprietar al vânzătorului este un element determinant pentru încheierea contractului de către cumpărător, element cunoscut şi de vânzător. A se vedea Fr. Deak Tratat de drept civil.Contracte specialevol. I “Vânzarea-cumpărarea. Schimbul”, op. cit., p. 73, nota 1
[29] Fr. Deak Tratat de drept civil. Contracte speciale vol. I. “Vânzarea-cumpărarea, Schimbul”. op. cit., p. 73-74
[30] M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul Juridic, Bucureşti 2008, p. 165-166
[31] Cu privire la controversa admisibilităţii acţiunii formulate de un singur coindivizar a se vedea R. Sas, “Din nou despre posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare, de către un singur coindivizar”, Dreptul nr. 9/2006, D.Chirică “Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar”, Dreptul nr.11/1998, I. Lula “Opinii privitoare la posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar”, Dreptul nr. 4/2002
[32] Lupaş şi alţii împotriva României, hotărâre din 14 decembrie 2006, publicată în M.Of. nr. 464 din 10 iulie 2007
[33] E. Marin, Apărarea dreptului de proprietate şi a dezmembrămintelor sale în proiectul Codului Civil, Revista de Ştiinţe Juridice Craiova, nr. 2/2006, p. 68 – comentariul se referă la o dispoziţie identică din proiectul codului civil din 2004
[34] ÎCCJ, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, dec. nr. 4442 din 2 aprilie 2009, “Inadmisiblitatea acţiunii în revendicare imobiliară introdusă doar de către unul dintre proprietarii neposesori ai imobilului. Regula unanimităţii consacrată în jurisprudenţa internă. Interpretarea principiului unanimităţii din prisma jurisprudenţei CEDO. Caracterul excepţional al situaţiilor în care regula unanimităţii nu se aplică.” publicată în Curierul Judiciar nr. 1/2011, cu notă de lect. univ. dr. M. Tăbăraş, asist. univ. drd. M. Constantin, p. 23
[35] A se vedea şi C. Bîrsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H.Beck, Bucureşti 2010, p. 437. În practica judiciară recentă a fost respinsă lipsa calităţii procesuale, invocându-se cauza Lupaş împotriva României. A se vedea C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, Decizia nr. 587 din 7 octombrie 2010, în Curierul Judiciar nr. 2/2011, cu notă de C. Dicu, A. Moise, p. 82-84
[36] Descariu şi alţii împotriva României, hotărâre din 26 august 2008 – a se vedea notă de B. Cristea asupra hotărârii
[37] Astfel, în cauza Descariu împotriva României, respinsă ca inadmisibilă, s-a arătat că 1) reclamanţii nu întampinau nicio dificultate în a-i identifica pe ceilalţi coproprietari; 2) în ciuda conflictului aparent dintre reclamanţi şi ceilalti coproprietari, nimic nu îi permite să stabilească în mod cert faptul că aceştia din urma ar fi refuzat să li se alature primilor pentru exercitarea acţiunii în revendicare în contradictoriu cu terţii, iar datele speţei nu confirmă existenţa unei imposibilităţi pentru reclamanţi de a-şi valorifica drepturile în cadrul actiunii în discuţie , cale de atac la dispoziţia acestora.
[38] Dreptul procesual civil comun, pozitiv, nu permite concluzia unei extinderi din oficiu a cadrului procesual subiectiv, introducerea în cauză a altor persoane fiind lăsată numai la latitudinea părţilor sau a terţilor care se regăsesc în ipotezele textelor ce permit extinderea – art. 49-66 C.proc.civ.
[39]A. Tabacu, A. Drăghici, “Disponibilitatea părţilor şi rolul judecătorului în procesul civil potrivit Noului Cod de Procedură Civilă”, disponibil pe link-ul : http://studia.law.ubbcluj.ro/articol.php?articolId=344
Elena-Mihaela ENACHE
Avocat stagiar, HODOŞ MIHEŢ ŞI ASOCIAŢII S.P.R.L.
